FOTO REPORTAJ Din Viața și Problemele Vecinilor Lui Dumitru Buzatu, Fostul Lider PSD Aflat în Arest La Domiciliu, într-un Sat De Lângă Vaslui. „Doar N-o Să-l Plângem Pe El Acum!” 

În Mărășeni, în jur de 800 de locuitori, parte din comuna Ștefan cel Mare, localnicii au reținut ceva despre un flagrant delict cu un miliard și ceva de lei (vechi, de bună seamă). Părerile se împart cu privire la originea banilor – „Erau ai DIICOT-ului banii” – și la gradul de vinovăție. „N-o furat, o luat mită. N-o băgat mâna, acela i-o dat!”, subliniază un bărbat, oprit la o vorbă și un pahar la un bar local, care, din pragmatism, funcționează și ca magazin universal. 

Pe 17 aprilie, Dumitru Buzatu, președintele suspendat al Consiliului Județean Vaslui, a fost eliberat din arest preventiv și plasat în arest la domiciliu, la reședința sa din marginea satului Mărășeni. În septembrie anul trecut, fostul lider al PSD Vaslui a fost prins în flagrant delict și filmat de procurorii DNA în timp ce primea mită de la un om de afaceri. În decembrie, Buzatu, care a condus CJ Vaslui din 2012, a fost trimis în judecată pentru fapte de corupție. Unul dintre martorii din dosar, potrivit cotidianului local Vremea Nouă, este primarul comunei Ștefan cel Mare, Mihai Moraru. 

Recomandări

REPORTAJ. La nouă luni de la exploziile din Crevedia, oamenii acceptă posterul primarului pe poartă și oferta de despăgubiri a patronilor stației GPL: „Nu e de-ajuns, dar ce să facem?”

„Unul mort, unul plecat, unul mort…”

Casa lui Dumitru Buzatu este ultima din sat. E protejată de un gard de plasă, o grădină, câțiva câini alarmiști și un sistem de camere video, dintre care una îndreptată spre DN15D, care traversează satul. Din când în când, proprietarul casei poate fi văzut făcându-și de lucru prin curte sau studiind mașinile care trec în viteză prin fața reședinței. 

„E acasă. Se plimbă prin livadă!”, ridică din umeri unul dintre sătenii de sub unica umbrelă a barului. „Doar n-o să-l plângem pe el acum!”. Livada care se întinde în spatele locuinței lui Buzatu stârnește oarecare invidie pe plan local, pentru că „lua merele și le ducea la Vaslui, să facă țuică”. „Tot ce-o avut o pus pe băiet, nu mai e pe numele lui. A luat pământ mult aici, pe lângă biserică, tot, tot era al lui. Dar să știți că pentru satul nostru o fost un lucru bun, că are casa aici. Ne-o ajutat, nu s-o făcut în toată comuna cât s-o făcut în Mărășeni. La noi în sat, pe toate ulițele avem asfalt. Este gaz, apă este, canalizare este, toate celea avem. Tomberoane ne-a pus”. 

Recomandări

Fostul șef SRI Florian Coldea, generalul SRI Dumitru Dumbravă şi avocatul Doru Trăilă, plasaţi sub control judiciar, după aproape 15 ore de audieri la DNA

Un alt bărbat, venit după pâine, nuanțează argumentul: „Noi suntem cei mai mulți din comună, din Mărășeni, noi votăm primarul. Toți banii care vin la comună, hai, Mărășenii, acolo dăm, pe primul loc”. La observația că drumurile n-au trotuare, omul răspunde după un răstimp de gândire: „N-au făcut trotuare că n-o fost spațiu. Dar nici nu prea sunt oameni. În sat mergem fiecare pe partea lui. La 12 ziua, nu vezi un om pe stradă. S-o rărit, aicea, lumea. Unul mort, unul plecat, unul mort… Se duc, se angajează în altă țară, se întorc. Acolo, femeia-i plecată în străinătate, dincolo, bărbatu-i plecat în străinătate. La mine, femeia-i plecată-n străinătate, aista-i plecat în străinătate, acolo îs plecați toți în străinătate…”. 

De ce pleacă oamenii din Mărășeni? „Nu sunt bani aicea. Nu sunt bani. Au alții, nu avem noi. Nu poți să-i depistezi care-s bogați. Ăia de iau pământ în arendă…”. Cât despre banii din flagrantul delict nu erau nici ai lui Dumitru Buzatu, nici ai lui Emil Savin, zis Farmazon, erau „banii DIICOT-ului, marcați”.

Recomandări

Polonia şi Grecia cer un „scut” antiaerian în UE: „Europa va fi sigură atât timp cât cerul de deasupra capului va fi sigur”

Sunt multe case noi sau nou renovate de „venetici”, oameni care s-au stabilit în sat venind fie de la oraș, fie din alte sate. Apropierea de Vaslui nu rezolvă totuși problema locurilor de muncă, de aceea modul cel mai sigur de a-ți câștiga traiul este să pleci, periodic, la lucru în străinătate. De unde și pustietatea ulițelor asfaltate din Mărășeni. 

În comuna Ștefan cel Mare, din ce susțin localnicii, găsești de muncă doar cu ziua, la ferme, sau ca asistat social, pentru venitul minim garantat. Așa le place oamenilor din Mărășeni să spună, când îi întrebi unde și ce lucrează: „Sunt angajat la Primărie, pe 416 (n.red. – Legea privind venitul minim garantat nr. 416/2001). Curățenie, asta facem noi. Dacă te duci la spital, îți dă o foaie, că ești asigurat. Suntem 23 de oameni care muncim așa, câte trei, câte cinci zile pe săptămână, unde ne pune”. 

„Am muncit în cel mai mare cartier de mafioți”

„Am fost și eu plecat, șase ani, am lucrat în construcții, în Italia. Sardinia și Sicilia”, își începe povestea Mihai, 53 de ani. Stă așezat pe unul dintre scaunele de plastic cu spătar. Cu tenul roșcat și părul cărunt, slab, în haine negre. Vorbește fără să se miște, ca un sfinx, ca și cum vocea joasă ar veni de dincolo de el și ar trece mai departe, prin el, spre micul auditoriu, fără să întâmpine vreo rezistență. 

„M-am întors că mi-am rupt coloana. Trebuiau să mă opereze. Am muncit la negru acolo. Două inele de aicea de după cap îs deplasate, două de la coloană în jos… Am rămas așa, handicapat. Mă hârâi”. 

„De mâncat, mănâncă. De băut, bea”, adaugă un comesean, pentru că prea multă solemnitate strică.

„Dar ce, mănânc mâncarea ta cumva?”, replică Mihai, mișcând doar ochii spre vorbăreț. „De câte ori ne spunea mârlanul ceala de italian că ne face acte… În Sicilia, am muncit în Catania, San Cristoforo, cel mai mare cartier de mafioți. Cu românii țineau. Te vedeau că vii plin de var, de ciment, de la muncă, te lăsau în pace. Când îi vedeau pe sârbi, aveau o ciudă pe ei, mamă, mamă!”.

Cele două luni petrecute mai înainte în Sardinia au fost aproape ca un concediu. „Cel mai tare m-am distrat acolo, am lucrat la un bâlci. Am stat numai la mare, foarte frumos acolo. Înainte să plec în Italia, am fost angajat la Romsilva în Vaslui. M-au dat în șomaj, unde să mă mai duc, unde să mă angajez? Am stat acasă vreun an, în șomaj. Aveam rude plecate în Sardinia. Băi, vrei să vii? Vin! În Sardinia luam 250 de euro pe săptămână. Cazare și mâncare asigurată. Ieșeam bine. Ce consum eu? Beam o bere și-o țigară, asta-i altă treabă. Sunam în fiecare săptămână acasă. Mi-o murit vacă, mi-o murit vițel… Trimiteam bani”. 

Mihai nu e căsătorit, n-are copii, dar lăsase în Mărășeni părinții și frați mai mici. 

După Sardinia, s-a dus în Sicilia, unde s-a accidentat la coloană, pe șantier. Cum nu lucra cu acte în regulă, ar fi fost nevoie de semnătura unui membru de familie care să aibă asigurare de sănătate în România. „N-a avut cine să semneze pentru mine. M-au externat. Doctorul mi-a zis că ori cu operație, ori fără, tot acolo, paralizat, ajung”. Înapoi în Mărășeni, Mihai s-a „angajat” la primăria comunei. 

„Nu m-am dus să-mi fac pensie de boală, că încă mai pot munci. Am patru inele deplasate, dar încă mă mișc, nu stau la pat. E bun pentru mers la doctor și mai vine și cardul de alimente. Ne hârâim și noi. Cu cardul de energie mi-am luat o mașină de lemne”.

„Se șterg toate. Acuș îi în libertate”

Vorbind cu oamenii pe care i-am întâlnit prin Mărășeni, am aflat că de infrastructurile din sat nu beneficiază decât cei care au „condiții”, adică bani să se lege la rețele. Mihaela, 55 de ani, n-a avut aceste condiții, așa că aduce apa de la fântână și are toaleta tot în curte. Femeia micuță, cu batic, înarmată cu o seceră cu mâner lustruit de atâta utilizare, taie iarba din fața porții, „să fie frumos aicea”. Casa unde stă, veche, din chirpici, e în linie cu cea a lui Dumitru Buzatu.

„Cum se trăiește la noi? Iote așa se trăiește. Tăiam iarba, nu trebuie să fac curățenie? Am apă de la fântână, nu mi-am tras apă, pentru că n-am avut condiții, mă duc la fântână și mi-aduc apă. Dacă e mult un milion de lei? Nu prea știu cu banii, dar mi se pare că-i mult. Am auzit la aparat”. 

Mihaela n-are alt venit decât ajutorul social. Așteaptă să-i vină și ei, de luna asta, o pensie de urmaș. „Dacă aș avea un milion de lei, dar să merg la închisoare? Nu, Doamne ferește! I-am găsit pe stradă, îi duc la poliție și-atâta tot. Dar se duce asta la el (n.red. – Dumitru Buzatu)… Se duce. Face arest la domiciliu și până la urmă gata, s-o șters. Am dreptate sau nu? Eu gândesc în felul meu, sunt de la țară, țărancă get-beget. Asta gândesc, în capul aista al meu. Se șterg toate. Acuș îi în libertate. S-o mai întâmplat fel și fel de cazuri”.

Două fete a crescut Mihaela, cu primul soț. Una a plecat în Anglia, acum 20 de ani, „nu prea corespunde cu mine”, cealaltă e măritată în sat. „Am trei nepoți de la ea. Din mamaie nu mă mai scot”. 

„Soțul meu, Dumnezeu să-l ierte!, o fost un om rău, mă bătea, văleu. Am și capuri sparte, coaste rupte și de toate. O murit la 57 de ani. O lucrat la deratizări. Am avut grija lui, l-am spălat, l-am schimbat, i-am pus pamperși. După câte mi-o făcut el mie… Mi l-o luat fetele și l-o dus la spital. Și aia din Anglia o trimis bani. I-am scos adeverință de la ajutorul social. L-am dus la spitalul vechi în Vaslui. Când m-am dus să-l iau, am mers jos la triaj, cu doi vecini. El nu mai mergea pe picioarele lui. «Fă», o zis un vecin, «poate putem să-l ducem unul de-un braț și unul de-un braț?». Până la urma urmei, s-o mișcat unul de-aceia din spital și ne-o adus un cărucior. Și-am reușit de l-am adus acasă. N-o mai durat o săptămână și-o murit”. 

„Odată, mă bătuse în cap. O săptămână m-o durut capul”

Cu al doilea soț, Mihaela a avut aceeași problemă: „Și-aista al doilea mă bătea. Am șase ani de când îs cu el. Odată, mă bătuse în cap. O săptămână și ceva m-o durut capul, nu puteam să ridic un pai. Nu m-am dus la poliție, ei, nu m-am dus! Am zis doar la un vecin: mi-e că aista m-o omorî la noapte”. Vecinul a dat vestea mai departe, până a ajuns la ginerele Mihaelei. 

„O venit ginerele, la urgență, l-o luat de gât, de aicea, i-o tras niște pumni de o chicat jos, l-o târâit prin ogradă, hai, valea! O plecat. I-o dus ginerele și bagajele”. Până la urmă, afirmă femeia, actualul soț s-a întors și „s-a dat pe brazdă”, îmblânzit de pumnul ginerelui. „Mulțumesc lui Dumnezeu că am un acoperiș deasupra capului și cineva să aibă grijă de mine!”.

„Din ajutor social trăiesc. Asta încă nu-i casa mea, e casa socrilor de la primul bărbat. N-am avut bani de dezbatere. Cumnată-mea caută să-i dau un loc de casă. Dar i-am dat pe deal, i-am dat via, i-am dat și pământ. Ea tot mai vrea și mai vrea. Fata de aici trăiește din ce muncește pe unde poate, pe ici, pe colo. Am gâște, am niște găini. Pentru ajutorul social, tot așa muncim la tăiat iarbă, pe unde este. La curățat podurile”. 

Recunoaște că o cam înspăimântă munca pe lângă șosea: „Trebuie să fii foarte atent aici la mers, trebuie să ții marginea. Mai degrabă mă opresc la un pod și stau acolo, până trece TIR-ul”. 

Ce speră Mihaela e să primească „adeverință la mână” de la medicul de familie. Să-și facă niște analize. „Mai demult, am fost în spital și mi-o găsit diabet și nu știu ce mi-o mai găsit. Apoi nu m-am mai interesat. Nu vreau pensie de boală. Că îți trebuie un dosar cam așa”, explică ea, arătând cu amândouă palmele cam cât estimează că ar fi grosimea obligatorie a dosarului. 

„Mănânc o pâine, o mănânc fără frică”

Acum șapte ani, primarul din Ștefan cel Mare, același ca și azi, le declara război „leneșilor” care beneficiază de ajutorul social. Cine nu muncește în folosul comunității nu primește cei 150 de lei, venit minim garantat, la acea vreme, sau în jur de 300 de lei, acum. În Mărășeni, asistații social sunt în număr de 23. Și cam asta e toată forța de muncă din sat, plus poștașul, arendașii, proprietarii de magazine, baruri și pensiuni, că există și așa ceva în sat. Mai sunt, desigur, și pensionarii. Costică, 80 de ani, taie și el iarba din fața curții, cu o coasă uriașă. Are un nepot plecat la muncă în Italia și un fiu șofer, care are casa în Mărășeni, dar „umblă peste tot locul”. Așa că n-are la cine apela pentru treburile gospodăriei. 

„Soția e cam bolnavă, nu mai poate munci”, spune bătrânul, dând din cap a părere de rău. El, unul, își amintește că a muncit toată viața. S-a născut în timp de război, pe 26 aprilie 1944. „Am muncit la C.A.P., cât o ținut C.A.P.-ul. După Revoluție, am dat pământul la asociație. Am muncit pe șantier, în Vaslui. Aici au avut casă părinții mei. Se punea zăpada cât gardul. Aici mi-am făcut și eu. Îs plecați mulți, da. Și eu plecam, dacă puteam”. 

„Apă, canalizare, gaze? Îi cheltuială multă”, răspunde Costică, întrebat dacă și-a legat locuința la rețelele din sat. De trei ori și-a refăcut casa, care, construită pe pantă, se tot prăbușea, din pricina alunecărilor de teren. „Am pus vie, livadă, țineam animale, două scroafe, vindeam. Vacă, oi. Strângeam nutreț, aveam de unde da. Căruță cu cal. Acum nu mai putem. Patru copii am crescut. La Vaslui, am muncit la încărcări și descărcări vagoane, la șantier. Trei echipe, cu șef de echipă. Am 1.080 de lei pensie, cu tot cu C.A.P.. La 62 de ani am ieșit. Cea mai mare pensie o iau cei de la Poștă, care se duc peste tot locul. Iau bani grei. Salarii mari”. 

Sprijinit de coasă, Costică privește cu ochii încețoșați de ani spre cei câțiva nori de deasupra capului. „M-am rugat să fie toată lumea sănătoasă, să fim și noi sănătoși, să fie pace, să nu fie război. O plouat bine, grâu-i bun, frumos”. A furat vreodată ceva? Răspunde mirat: „Da de ce? Ce să fur? Păpușoi? O dată n-am furat! Bani? Poate să steie mașina cu bani! Alții o furat. O făcut pușcărie. Mănânc o pâine, o mănânc fără frică”. A obosit. Își trage sufletul să se apuce iar de cosit. Da, admite el, era mai ușor cu o motocoasă, dar „trebuie benzină și e cheltuială”.  

Primul Vasile: „Așa, câți bani iei de la ajutor? Dar ai cardul de sănătate”

Ca să se racordeze la apă, canalizare și gaz, Vasile s-a „chinuit vreo cinci ani prin Grecia”. Stă în aceeași curte cu părinții lui, dar și-a făcut casa lui. Acum trece printr-o perioadă oarecum liniștită a vieții. „Pe față, par de 80 de ani, da am 40. Pe apucate, așa, am zece clase. Am ciroză uscată, uitați-vă la mâinile mele”. 

Pielea de pe mâinile lui Vasile e roșie și solzoasă. „Apare asta, în fiecare primăvară. Când am fost ultima dată, la UPU, apoi la ATI, îți cer cardul de sănătate. E de la hepatită, boala mâinilor murdare, am făcut-o mai de mult. Am fost necăjit, n-am stat acasă vreo zece ani, am stat pe unde-am stat. Și mă oftic de la orice. Am două tomografii și-amândouă, epilepsie. Fac crize. De asta mă dor coastele. Că am căzut în șanț. Ei, iau tratament… Am băut. Vă spun adevărul”.

Pentru problemele lui de sănătate, Vasile, care muncește cu ziua, a înțeles că are nevoie și de ajutorul social. „Că așa, câți bani iei de la ajutor? Dar ai cardul de sănătate. Ultima dată, când m-o operat de stomac, de ulcer duodenal, după o săptămână și trei zile, când m-o externat – că mi-o făcut și arginină, pentru ciroză, pe biletul de externare scria o sută doișpe milioane (n.red. – 11.200 de lei). De unde-i dădeam? De unde-i dădeam eu?”.

„N-o furat nica, o fost un om care le-o dat la toți”

Dumitru Buzatu, atât cât l-a cunoscut, a făcut o mare impresie asupra lui Vasile: „Îi șeful nostru, șmecher de șmecher. Pentru mine, e tatăl meu. Am lucrat la casă la el. Eram în șantier, făceam fier. El, cu valoarea lui… Îi zic: «Domn Dumitru, dați o țigară?». S-o uitat așa, mai avea câteva țigări acolo, «Ia-ți-le!», Kent din cela clasic, «Ia-ți-le, Vasile!». Băiat tare! Eu am avut și carnet de membru PSD”. 

Despre chestiunea cu dosarul penal și flagrantul delict, Vasile are propriul lui scenariu, în care sursa tuturor relelor e fiul politicianului: „Nu trebuia să se întâmple ce i s-a întâmplat. Buzatu l-o ridicat pe Farmazon. I-o dat o tură de bani lui Buzatu, pe lucrările ăstea. Și ficioru-su, a lu Buzatu, i-o frecat pe toți banii la aparate. Pe urmă, aista o mai cerut niște bani. «Bine c-ai venit, că eram pe drojdie»”.

Vasile și-ar fi dorit să fie în locul lui Tudorel Buzatu. „Pentru mine, e tatăl meu. Eu îs la ei, la ajutor social”, „Păi, vă dă din buzunarul lui ajutor social?”, „El e președintele PSD. Cum, nu el decide? E șmecher. N-o furat nica, o fost un om care le-o dat la toți. Și pe urmă, când o venit vremea să nu le mai dea, o sărit în capul lui. S-o pus în cârca lui, că nu le mai dădea dreptul. Ficioru-său o fituit banii, prima tură”, „Și cui le-o dat, la care toți?”, „La toți, i-o ridicat în funcții”, „Dumneavoastră v-a dat?”, „La mine… Eu mă mulțumesc cu ce am, n-am copii, n-am nevastă, sunt boschetar”.

La Vasile s-a oprit lista cu copiii cuminți care primesc daruri. „Ce să vă zic? Mă descurc. Cred că nu mă duc la furat. Am și eu câteva zile de trăit pe pământul aista, să le trăiesc la pușcărie?”. Bărbatul refuză hotărât să-și târguiască libertatea în schimbul unui milion de lei. „Nu-mi trebuie treaba asta. Mănânc un pachet de biscuiți, ce am acolo, zic și eu…”. Apoi adaugă: „Dacă era Dumitru Buzatu tatăl meu, Becali îi minciună, eram șmecher tare”. 

Din punctul de vedere al lui Vasile, fostul lider PSD n-a furat, deoarece nu avea nevoie să fure. „Nu știu muncă cinstită, necinstită, dar el din salariul lui, ditamai salariul la consiliul județean, și-o permis omul să facă o casă. N-o furat nimica, doar nu e din ăsta ca mine, cu ziua, o strâns bani, nu știu ce să zic. Pentru mine, e exemplu de om. Domnul Dumitru, să fiți sănătos! Vă salută Vasile!”.

Al doilea Vasile, lovit de „năpastă”

„Când au fost vasluienii bogați de i-am sărăcit noi?”, se întreba retoric Dumitru Buzatu în ianuarie anul trecut, la un eveniment de partid. Adevărul e că Vasile, bărbatul de 53 de ani, care așteaptă să se deschidă magazinul după pauza de amiază, a fost bogat. A terminat școala în 1989, „am făcut și liceul, și profesională. Lucram la Bușteni, în construcții. Am grupa zero de muncă. Lucram sub pământ patru metri, la fundații. Le-am făcut vile la șmecheri. Am 27 de ani vechime cu grupa mea de muncă. Luam salariul într-o lună cât alții într-un an”. 

Acum nouă ani, Vasile a fost lovit de o „năpastă”: „am căzut și m-am lovit la cap, nu eram băut”. De atunci a rămas cu probleme de vorbire. Nu mai poate munci cu normă întreagă și poartă mereu un fes, să își protejeze creștetul. Trăiește din ajutor social. „Mai lucrez cu ziua, este de făcut și iarna, tai lemne, merg la câmp. Apă mi-aduc cu căldarea. Trebuie să ai bani să tragi apă. Nici canalizare, nici gaz n-am. Nici lumină. I-am trimis banii lui tata să plătească curentul și i-o băut. Costă 3.000 de lei să-l bag la loc”. 

La barul-magazin, Vasile n-a venit pentru bere sau pentru companie. „Mă interesează liniștea”, explică el, scoțând fără grabă o țigară din buzunarul hanoracului. În colțul dinăuntrul barului e agățat un televizor și Vasile vine acolo și se uită la știri. „Nu există justiție în România. E furată de mult. Acu îi bagă prin ușa din față și îi scapă prin ușa din spate. Justiția e hoață. Politicienii, ei fură, au și pensii, au și salariu. Au și gagici”. A avut și el o mare iubire, care l-a înșelat. Iar după „năpastă”, nu mai îndrăznește să-și caute o soție, „trebuie bani”. Merge la slujbă la biserică, ține post și se spovedește. 

„Iadu-i aici. Acolo e mai bine ca aici, nu-ți trebuie nimic”

Vasile susține că el, unul, n-ar fura, că „furtul se pedepsește. Te pedepsește Dumnezeu”, „Cum?”, „Știi cum? După fapte”, „Dar ce pedeapsă îți dă?”, „Moartea”, „Mori și te duci în iad?”. Vasile surâde îngăduitor, ca și cum am întrebat o mare gogomănie. „Iadu-i aici. Acolo îi mai bine ca aici. Nu-ți trebuie nimic”, „Dar aici ce vă trebuie, ce vă lipsește?”, „Dragostea. Dragostea lui Domnul. Nu știu ce-a făcut Buzatu. Dumnezeu ne pedepsește pe toți, și pe el. Ne împarte pe rând. Și după aceea, direct la cap. Pac! Te pedepsește cu moartea. Îi mai greu aici ca acolo. Dar de dincolo – nici dracu nu vine. Mai bine aici”. 

Cu toate poticnirile în vorbire, Vasile ar putea recita toate peripețiile din viața politică a țării după ‘89. 

Ce-ar face dacă ar primi, ca vecinul lui din marginea satului, un milion de lei. „Aș da la săraci. Când am fost odată în Gara de Vest, la Ploiești, am cumpărat un baton de parizer, pâine, o sticlă de suc, am dat la oamenii care dormeau acolo”. Din politicienii de azi, Vasile din Mărășeni spune că n-are pe cine să aleagă, „mă duc la vot, dar votez cu bunica, e moartă de mult”. Râde, apoi, serios, încearcă să descrie, cât mai sintetic, pentru că vorbește greu, portretul de politician ideal în opinia lui. „Un președinte de țară bun ar trebui să vină să ne vadă și pe noi”. 

Urmărește-ne pe Google News